Roseau Pensant

Paris – un vis implinit

Au fost 4 zile in care am uitat de stres si de orice grija, nu m-am mai gandit nici la bani, nici la problemele de acasa, pur si simplu am trait momentul. Adevarul este ca am visat mult timp sa merg la Paris, si ar fi fost pacat sa nu ma bucur la maxim de experienta. Am ajuns duminica pe la pranz la hotel, mi-am lasat bagajul, si am plecat repede la plimbare pentru ca aveam multe obiective de atins:
1. Mai intai am iesit la Arcul de Triumf, care arata in principiu la fel ca al nostru, dar mai stilizat si mai putin incarcat. Batea un vant nebun, dar era soare si multa lume facea poze, erau o gramada de turisti si porumbei.
2. De la Arc am luat-o pe jos pe Champs Elysees si am cascat ochii in voie. Champs Elysees este un bulevard foarte mare. A fost frumos, inverzisera deja copacii si se vedea foarte frumos.
3. Tot mergand eu pe bulevard vreo jumatate de ora fara graba am ajuns in Place de la Concorde, unde francezii au o tepusa cam cum avem noi in Piata Revolutiei, doar ca ei n-au cartof.
4. Dupa ce am tras cateva poze cu tepusa am intrat in Jardin des Tuileries, la capatul careia se gaseste Luvrul. Am mers si prin gradina vreo jumatate de ora, dar nu m-a incantat cine stie ce. Am putut totusi sa observ ca lumea statea relaxata pe niste scaune, intinsi asa la soare, altii intinsi pe iarba, fara sa faca mizerie, toti liberi si linistiti. Fiind si Duminica Floriilor la ei, probabil iesise lumea la plimbare, dar chiar am observat ca au o viata foarte tihnita ei in general.
5. Am ajuns si la Luvru, unde fiind prima duminica a lunii aprilie intrarea era gratuita. Asadar m-am asezat la o coada de 1000 de persoane pe putin (nu exagerez, am facut si poze), si intr-o jumatate de ora eram in Luvru (mergea repede coada, pentru ca nu plateai nimic, doar iti trecea geanta printr-un aparat ca sa se asigure ca nu esti terorist). Odata ajunsa in imensitatea aia de muzeu am stat nitel sa ma gandesc ce vreau sa vad. In afara de operele expuse, si muzeul in sine era o opera de arta, cu multe coloane, fresce si ornamente, si pur si simplu mergeai ca teleghidat. Am zis sa ma duc la Monalisa ca tot omul mai intai, careia ei ii spun La Joconde. Era o multime acolo si o nebunie, ca nu am putut sa ma apropii, asa ca am facut o poza cu zoom, sa nu zic ca n-am vazut. Oricum, Monalisa e un tablou mic, de aproximativ 50 cm x 70 cm, mai impresionanta era “Nunta din Cana” expusa fix vis-a-vis, mare cat un perete intreg, foarte bogata in detalii si trairi, opera pe care toata lumea o ignora din cauza mimozei. De la Joconda am plecat sa o vad si pe Afrodita zisa Venus din Milo, care e superba. Abandonata intr-un colt, cu vreo 10 curiosi in jurul ei, m-a uimit cat era de frumoasa. Marmura alba era ca o spuma de lapte, m-am abtinut cu greu sa nu pun mana pe ea, parca te atragea ca un magnet. Si ce frumos daltuise toata carnea, cel mai frumos detaliu mi s-a parut cum a fost redat un rid de la subrat, cu totul delicat. Mai voiam sa mai vizitez si apartamentele lui Napoleon, dar pur si simplu m-au lasat picioarele si am renuntat. Data viitoare
6. Am iesit din Luvru prin spate cum ar veni, in cautarea catedralei Notre Dame. Fix peste drum era o biserica cu turnuri asemanatoare, cu rozeta, si eu am crezut ca e Notre Dame, si am intrat. De fapt era biserica Saint Germain d’Auxerois, in care am aflat ulterior ca s-a filmat Codul lui Da Vinci. Am iesit de acolo si am luat-o pe Sena in jos, pana la urma am zarit printre cladiri un turn mai inalt si m-am prins ca acolo e ce caut. Notre Dame nu e foarte mare in comparatie cu ce am mai vazut (cu Domul de la Koln de exemplu care e enorm), dar e frumoasa. Inauntru am intrat doar putin pentru ca aveau credinciosii o conferinta. Nu m-a patruns foarte mult emotia la Notre Dame, trebuie sa recunosc. O alta biserica din Paris m-a miscat, dar despre asta povestesc mai tarziu. Cam atat am vizitat duminica, eram rupta de oboseala, asa ca am mancat o bagheta si am adormit bustean. Au francezii niste baghete asa de bune, mananci paine goala pur si simplu. Imaginea pe care o avem despre ei din manualele de franceza nu este deloc departe de adevar

Ziua de luni a fost si ea magnifica, deoarece am facut cunostinta cu colegii mei de la Axway France si mi-am dat seama ca imi place viata de corporatista. Cred ca o sa povestesc despre seminar asa cum s-a desfasurat el in ansamblu in cele 2 zile, pentru ca nu are rost sa-l impart in doua. Scopul general al seminarului era acela de a ne face o introducere in toate departamentele companiei, ca sa intelegem cum se petrec lucrurile si sa ne facem o imagine globala. Participantii erau in numar de 30, toti angajati de curand (maxim 7 luni), si cu o componenta foarte multiculturala: 1 din Romania, 2 din Bulgaria, 1 din Suedia, 1 din Olanda, 2 din China, restul din Franta (dar si aceia de diverse origini, greci, africani, etc). Cel mai mult mi-a placut faptul ca am avut un moderator, iar seminarul nu a fost o prezentare, ci un workshop. Eram impartiti in echipe, aveam un material pe masa (cel care la o prezentare normala ar fi fost proiectat in Power Point, boring), si fiecare echipa avea cate un subiect de pregatit, si apoi de prezentat celorlalti. Astfel nu ne lua somnul pe scaun, ajungeam sa invatam mai usor prin inductie, ne si cunoasteam, interactionam, etc. In fiecare moment m-am simtit parte din ce se intampla acolo. Desi erau si detalii tehnice, am prezentat si eu cateva subiecte, si am fost apreciata. La final mi-am dat seama ca am avut norocul sa ajung la o companie care chiar investeste in oameni. In seara zilei de luni ne-au oferit o cina pe un vaporas-restaurant pe Sena, care a fost foarte reusita, deoarece se vedea orasul luminat si toate monumentele erau perfect vizibile. La ora 23:00 vaporasul s-a oprit in dreptul Turnului Eiffel, si turnul a inceput sa licare, a fost superb, era si o muzica triumfala pe vaporas, eram ca in transa, cred ca vreo 2 minute nu am mai auzit nimic in jurul meu.

Marti a fost ultima zi de seminar, si s-a terminat pe la 17:00, asa ca am putut sa ma duc sa vad Turnul Eiffel si de aproape. Inca era lumina afara, asa ca mi-am luat bilet de 5 euro si am urcat pe scari pana la nivelul 2. Desigur pe scari nu eram decat zgarcita de mine si un grup de chinezi, dar… calatorim economic ) Apoi a inceput ploaia, asa ca am fugit repede la metrou (care by the way la ei e automat, adica circula fara conductor, printr-un sistem computerizat. La peron au un zid de sticla cu usi care se deschid in acelasi timp cu ale metroului pentru a evita accidentele). Mi-am incheiat ziua tot cu o bagheta.

Miercuri aveam avion la 19, deci trebuia sa fiu la aeroport la 17. Am plecat cu tot cu bagaj, deoarece voiam sa ajung si la Sacre Coeur, care era in drum spre aeroport. Sacre Coeur este pe un deal, si pana la ea trebuie sa urci vreo 500 de trepte. Ce pelerinaj am facut eu cu un bagaj de 11,2 kg (cum am aflat ulterior la aeroport). Am facut basici in palma, dar a meritat, Sacre Coeur este cea mai frumoasa biserica pe care am vazut-o pana acum. Am putut intra desi aveam bagaj, si m-am recules inauntru – aveau statui cu sfinti si la fiecare era o rugaciune in diverse limbi, asa ca am stat si le-am citit la fiecare. Cand am iesit din biserica era inca devreme, asa ca am stat pe o banca acolo in fata, la verdeata si liniste, inca vreo ora si jumatate, fara sa fac pur si simplu nimic, doar admirand panorama (se vedea si de acolo orasul), si gandindu-ma ce viata tumultoasa avem noi de obicei si cat ne consumam pentru nimic, cum ne mistuim degeaba in loc sa respiram in voie… Cam cu gandurile astea am incheiat drumul meu la Paris. Mi-am implinit un vis cand nici nu ma mai asteptam, in felul meu am ajuns acolo unde-mi doream din copilarie.

Retrospectiva 2011

Ma gandeam de ceva timp ca anul care a trecut mi-a adus destul de multe experiente din care am avut de invatat. Chiar si evenimentele negative s-au aratat pana la urma a-mi fi folositoare: fie m-au facut mai puternica, fie mi-au deschis ochii in ce priveste relatiile, fie m-au adus cu picioarele pe pamant, fie m-au unit mai mult cu Mada. Citind blogul Corei, ideea de a face o retrospectiva mi-a revenit, la fel ca si cheful de scris. Avand deci drumul deschis, sa purcedem

In ianuarie, odata cu noul an a aparut si speranta de a avea o casa a noastra. Un unchi al lui Mada s-a hotarat brusc sa ne dea casa lui din apropiere de Slanic, cu conditia de a-l lasa sa locuiasca in ea pana la sfarsitul vietii. Am inceput sa ne facem planuri de renovare, si chiar sa ne gandim sa ne mutam din Bucuresti la un moment dat. Revistele si pliantele cu materiale de constructii au devenit brusc de interes ridicat. Pe la mijlocul lunii am fost in Germania, la Koln, in interes de serviciu, si in ciuda admiratiei pe care o am pentru superioritatea occidentala, m-am lovit de rigiditatea si raceala nemtilor.

In februarie am inceput cursurile de dans la Jo Dance Studio, si astfel o parte din mine a renascut. Veleitatile artistice din adolescenta au inceput sa se manifeste libere, si am devenit mai deschisa, mai vesela (daca va puteti inchipui), mai optimista. Urmate la inceput din dorinta de a face miscare si de a ma relaxa dupa jobul extrem de stresant, cursurile de dans au devenit in curand ca un drog placut, care nu numai ca ma umplea de energie, dar ma si imbogatea cu noi prieteni. Pregatirile si investitiile pentru trecerea casei pe numele nostru au continuat.

In martie soarta ne-a dat o palma si si-a ras un pic de noi, caci unchiul lui Mada a murit cu 2 saptamani inainte sa semnam actele. Pierderea umana alaturi de naruirea sperantelor si de noile griji care se iveau (toate traditiile din suita post mortem care au ramas in grija noastra) ne-au zguduit puternic, si au scos la iveala totusi cel mai important lucru care ni s-a intamplat anul asta: am inteles ce inseamna sa te poti baza pe cel de langa tine, sa-ti extragi forta din el si sa i-o daruiesti la randul tau.

In aprilie, fix pe 13, am avut examenul auto, pe care desigur l-am si luat. Pot spune cu mana pe inima ca a fost cel mai greu examen din viata mea de om invatat cu teoria, pentru ca „practica ne omoara” Emotiile au fost maxime, dar si satisfactia pe masura. Si la o zi dupa acest eveniment am plecat la Milano cu serviciul, experienta foarte placuta si pe care mi-ar placea sa o repet si insotita.

Luna mai ne-a indreptat pasii la Galati, unde am participat la nunta prietenilor nostri Gabi si Alexandra. Ne-am veselit si am chiuit pana dimineata, am vazut rasaritul pe faleza Dunarii, si l-am invatat pe Mada vals

Nici luna iunie nu s-a lasat mai prejos, pentru ca iar a fost prilej de dans, de data asta cu o nunta a altor prieteni in Bucuresti. Ne-am distrat, dar ne-am si pus pe ganduri.

Iulie arzator pot spune ca ne-a adeverit asteptarile si ne-a lasat un gust amar care inca mai staruie. Desi refuzam sa credem, a trebuit sa ne convingem ca banii schimba oamenii, si ca pentru unii valoarea se masoara in bancnote. Am mai inmormantat ceva: o prietenie.

In august am plecat si noi in concediu, incercand sa scapam de caldura nesuferita si de stresul Bucurestilor. Am mai intors o pagina de istorie vizitand Sighisoara, plus bonus am descoperit un loc minunat de cazare la Saschiz, Hanul Cetatii, pe care vi-l recomandam.

In luna septembrie am facut un pas important pentru viata mea profesionala, deoarece am decis sa ma rup de jobul in care ma plafonasem deja de 3 ani, si sa lucrez intr-o companie mai mare, care in afara de beneficiile materiale imi promite oportunitati de cariera, si imi demonstreaza deja ca pune mare valoare pe respectul fata de noi insine ca fiinta umana. A fost destul de dificil, cu ezitari, melancolii si angoasa, cu frica de a nu face o greseala si parerea de rau pentru despartirea de colegii vechi si dragi. Insa pe zi ce trece ma bucur de alegerea facuta.

Octombrie ne-a oferit satisfactia de a-i da Tigrutei un look nou, efort destul de semnificativ din punct de vedere financiar, dar absolut necesar, atata timp cat optiunea de a cumpara o masina noua era total inaccesibila.

In noiembrie si decembrie apele s-au mai linistit, am incercat sa readucem un echilibru in toate activitatile noastre, sa petrecem sarbatorile in pace si sa investim energie si afectiune in persoanele care merita cu adevarat. Am organizat primul eveniment de anvergura pentru mine (petrecerea firmei mele cu 300 de invitati) si personal sunt multumita, desi emotiile si surprizele neplacute nu au lipsit.

In mare anul care a trecut m-a ajutat sa descopar mai multe despre natura umana, iar evenimentele in care am fost implicata m-au maturizat. Odata cu mine s-a maturizat si casnicia mea si s-a intarit, dovedind ca nu se rastoarna de la o buturuga mica Pe plan personal m-am imbogatit citind o multime de carti, dansand, cunoscand oameni, invatand mecanica Si daca credeti ca vreuna din experientele mele v-ar ajuta, cu mare drag va pot depana mai multe detalii.

Sa ajutam copiii cu autism!

Chiar daca Craciunul a trecut, mai poti sa faci o fapta buna pentru un copil cu autism! Doneaza 5 lei si vei ajuta un astfel de copil “special” sa invete prin terapie bucuria copilariei. Donatiile se pot face aici.

Despre APCA – asociatia prin intermediul careia puteti ajuta copiii

Misiunea noastra este de a mobiliza, stimula şi sprijini familiile copiilor cu dizabilităţi în vederea obtinerii unui grad cat mai ridicat de recuperare a acestora, facilitand accesul la terapie in mediul de acasa al copilului, urmarind implicarea activa a familiei in procesul de recuperare, prin instruirea continua a parintilor si prin acordarea suportului necesar pentru sustinerea terapiei. Scopul final este integrarea copiilor nostri “speciali” în societate si creşterea gradului de independenţă a acestora, precum şi conştientizarea opiniei publice cu privire la aptitudinile şi nevoile acestor copii dar si ale familiilor afectate.

Autismul este o tulburare care afecteaza din ce in ce mai multi copiii, astazi statisticile confirmand  ca este afectiunea cu cel mai mare grad de crestere a incidentei in randul copiilor  la nivel mondial, ajungandu-se la la o situatie absolut ingrijoratoare: un caz la 150 de copii! Singura sansa a acestora  spre o o recuperare reala este terapia comportamentala, dar aceasta terapie  trebuie sustinuta intensiv pe o perioada  de mai multi ani, iar costurile sunt  extrem de mari, justificate atat prin plata specialistilor si a terapeutilor  cat si prin necesitatea achizitionarii de materiale  in mod continuu.

Beneficiarii sunt copiii cu autism inscrisi in Asociatia de Sprijin pentru Parintii si Copiii cu Autism – Galati (APCA). Banii vor fi utilizati pentru achizitionarea de jucarii speciale si materiale necesare sustinerii terapiei acestor copii.

APCA

http://autism-galati-apca.blogspot.com/

http://www.wix.com/autismgalati/autism_galati_apca

Tel:  0752.675.454

Scrisoare deschisa pentru un capitol incheiat

In cautarea timpului pierdut

Inceputul cartii m-a facut sa cred ca imi va placea numai datorita tonului filosofic si melancolic, care ma face deseori sa nu-mi pot ridica ochii din carti sau articole. Avansand in lectura insa am descoperit ca nu tonul imi place, ci metodele. Introspectia, analiza psihologica a amintirilor autorului m-au facut deseori sa cad pe ganduri si sa fac o rememorare a propriilor experiente. Aspectele autobiografice ale cartii o aduc mai aproape de cititor, caci divagarile filosofice o fac uneori sa para greu de accesat.

Personajul principal, Swann, privit ca un titan de catre autorul-copil, capata in ochii cititorilor aspectul unei persoane misterioase, mai ales din cauza modului ambiguu in care e descris. Pe masura ce actiunea avanseaza si ofera mai multe detalii despre personalitatea si activitatile lui Swann, acesta isi castiga treptat simpatia celui care lectureaza cartea. Principala calitate a lui Swann este originalitatea sa, nepasarea fata de conventiile societatii din vremea lui, inclinatia spre adevaratele valori, si nu spre cele mondene.

Si, desigur, folosind o tehnica psihologica recunoscuta pentru a-si face personajul placut, autorul ii dezvaluie slabiciunea, facandu-l demn de a fi compatimit, prin drama amoroasa pe care acesta o traieste. Subiect universal inteligibil, dragostea nu are cum sa lipseasca din povestea unei vieti, iar misterul ei este dezlegat de abia in ultimele randuri ale cartii, facand cititorul sa zambeasca amar.

Recomand aceasta carte tuturor celor care simt nevoia sa-si analizeze trecutul pentru a descoperi raspunsuri la intrebari intime, dar si celor care cauta un motiv in plus sa-si aprecieze experientele zilnice, actuale.

Schimbari

Vine un moment cand indiferent de situatia actuala, devii constient ca ai nevoie de o schimbare pentru a putea evolua. Ei bine, un mail picat din senin m-a trezit si pe mine la realitate, si m-a facut sa meditez asupra perspectivelor profesionale pe care le aveam. Lasand la o parte micile lucruri neplacute care in momentele de tensiune deveneau din tantar armasar, as fi putut sa spun ca stau pe un loc caldut pe care multi si l-ar dori. Oare? Mmmmmm… nu!

N-o sa intru in detalii, insa as vrea sa va impartasesc vreo cateva sfaturi din experienta mea. A-ti parasi jobul dupa 3 ani de zile nu e un lucru usor, ci e mai degraba dureros. Dar daca vreunul din voi ezita gandindu-se ca e ok, salariul merge, lumea il cunoaste deja si chestii din astea, si o schimbare ar fi un lucru prea greu care solicita efort, ganditi-va la ce mi-a spus mie bunica mea cand eram mica: mai bine sa fii un elev mediocru intr-o clasa foarte buna, decat cel mai bun intr-o clasa slaba. Priviti lucrurile global, dar mai ales alegeti o privire dinamica decat una statica. Adica: decat sa ramai unde esti, dar fara sanse reale de evolutie, mai bine depui un efort si in cativa ani o sa fii mult mai departe. Si daca faci o poza a vietii tale in urmatorii 5 ani (mi-a sugerat cineva disperat sa ma convinga sa raman), ei bine nu vei fi ingrozit ci te vei bucura ca ti-ai folosit la ceva calitatile si pregatirea.

Ma uit cu speranta la viitorul meu, si cu impacare la trecut.

Supliciul cotidian al cozii in comunism

Slaba aprovizionare a magazinelor cu hrana a produs un fenomen omniprezent in peisajul Romaniei anilor 80: coada. Acest fenomen, devenit o obisnuinta, traduce unul din cei patru parametri ai traumei, incertitudinea. Aceasta incertitudine reprezinta elementul declansator al cozii, dupa logica: slaba aprovizionare a magazinelor cu produse alimentare duce la incertitudinea individului de a-si putea asigura necesarul cotidian de hrana. In consecinta, instinctul sau de autoconservare se declanseaza si el se angajeaza in fenomenul cozii, in aceasta incercare uneori inutila. Starea psihica a individului obisnuit, produsa de incertitudinea de a putea sa-si asigure necesarul pentru supravietuire, este aceea de continua surescitare.

Teama persista chiar si dupa ce individul a reusit sa-si procure necesarul de hrana, uneori din motive legate de situatia reala a calitatii produselor cumparate, uneori din cauza propriei sale imaginatii. Teama care persista chiar si dupa ce scopul a fost indeplinit subliniaza forta si intensitatea incertitudinii resimtite de catre individ in momentul participarii sale la coada. Dat fiind faptul ca individul obisnuit era supus acestei stari de surescitare intense in fiecare zi aduce cu sine si schimbari in comportamentul sau fata de ceilalti actori ai cozii.

In momentul in care criza economica se accentueaza, iar autoconservarea indivizilor devine si ea mai ascutita, solidarizarea dispare. Astfel, in psihicul indivizilor nu mai este decat un scop de urmat, chiar si cu costul utilizarii metodelor violente. Empatia si solidarizarea se transforma in spiritul concurentei, in spiritul unei curse in care fiecare este singur impotriva celorlalti, totul petrecandu-se cu scopul de a obtine resursele limitate. Aceasta transformare a atitudinii indivizilor unii fata de ceilalti, precum si schimbarea mijloacelor de a-si obtine scopurile (rabdare inlocuita cu violenta), traduce evolutia sentimentului de incertitudine spre un sentiment de angoasa, manifestarea careia determina actiuni contrare principiilor anterioare ale indivizilor.

Castelul palarierului

Volumul destul de gros despre care ma pregatesc sa scriu azi este interesant nu atat prin actiune (care sincer nu poate fi rezumata in cateva randuri cum este intentia blogului meu), cat prin personajele bine definite, care sunt atat de reale, incat iti trezesc sentimentele cele mai diferite: ura, compasiune, dezgust…

Povestea este centrata pe viata familiei lui Brodie, palarier, care traieste intr-o casa mare, rece, la care toti trecatorii se uita cu repulsie. Autorul plaseaza in interiorul acestei case personaje foarte complexe, fiecare cu o poveste proprie. Brodie este capul familiei, temut de toti, un adevarat tiran, care isi tine fetele si mama sub control prin teroare. Zgarcenia sa ii tine rudele la limita supravietuirii, insa isi ofera siesi ce este mai bun. Ambitiile proprii neimplinite se revarsa asupra fiicei mai mici, pe care o foloseste pentru a creste in ochii oamenilor din oras.

Fiica cea mica, Mary, este tipul copilului supus, chinuit sa indeplineasca visele nematerializate ale tatalui. Nu neaparat inteligenta, fetita este totusi cea mai buna din clasa prin munca asidua, din simplul motiv ca nu se poate altfel, avand in vedere ambitia si violenta tatalui. Sfarsitul sau tragic vine oarecum ca inevitabil dupa presiunile la care este supus copilul.

Fiica mai mare, Nessie, este opusul surorii sale. Dispretuita de tata, aceasta incearca sa se refugieze in prima iubire, facand greseala pe care o fac toate fetele nepovatuite de familie, si incorsetate de morala rigida a bisericii: se indragosteste de primul baiat intalnit in cale, i se ofera si ramane insarcinata. Intriga iubirii sale nu se termina, desigur, aici, si este interesant de urmarit.

In final, personajul cel mai putin prezent in actiunea cartii, mama lui Brodie, este totusi construit cu aceeasi acuratete si constiinciozitate, facandu-ne parca sa o vedem in fata ochilor. Batrana senila folosita pe post de menajera si bucatareasa, animalizata de tirania propriului fiu, isi duce zilele cu scopul ultim de a manca ceva bun pe furis. Ea isi trateaza nepoatele cu dezgust, si fiul cu teama pe care o simti fata de un stapan. Autoritatea sa a disparut de mult, si este oarecum un personaj hilar, asa in varsta cum e, gandindu-se numai la painea gustoasa cu unt, inmuiata in ceai pentru a nu fi nevoie sa fie mestecata.

“Castelul palarierului” este tipul de roman pe care l-am fi studiat la scoala in vederea caracterizarii personajelor. Este usor de citit si captivant, si vi-l recomand.